De la prostul satului la Ignorantul Satului global televizat

Cea mai răspândită formă de aflare în treabă rămâne datul cu părerea.

Într-o comunicare susținută la un congres de antropologie culturală pe tema pierderii intimității în era globalizării (Veneția, 2000), Umberto Eco a vorbit și despre prostul satului & redutabilul său urmaș – Ignorantul Satului (Umberto Eco, „Înainte ca racul. Războaie calde și populism mediatic”, Editura Class, București 2007, trad. Geo Vasile, pag. 102-103):

„(…) Prostul satului de pe vremuri era cel care, prea puțin înzestrat de mama-natură, atât în sens fizic, cât și în sens intelectual, mergea la cârciuma satului, unde consătenii cei răi îi dădeau să bea pe degeaba, ca să se îmbete și să facă vrute și nevrute. Trebuie spus că în acele sate, deși ignorantul pricepea oarecum că era tratat ca ignorant, accepta jocul ca pe un mod de a primi de băut și, în plus, fiindcă un anume exhibiționism făcea parte chiar din ignoranța lui.

Ignorantul de azi al satului global televizat nu este un individ de nivel mediu, precum soțul care apare pe ecran ca să-și acuze soția de infidelitate. Este sub nivelul mediu. Este invitat la talk-show-uri, la concursuri televizate tocmai pentru ignoranța lui. Ignorantul de la televizor nu este neaparat un subdezvoltat. Poate fi un spirit bizar (…); poate fi un scriitor amator – refuzat de toți editorii – care, înțelegând că, în loc să se încăpățâneze să creeze o capodoperă, poate avea succes dându-și jos pantalonii în direct și spunând măscări la vreo dezbatere culturală; poate fi acea gospodină de provincie care în sfârșit se face ascultată în timp ce pronunță cuvinte dificile și povestește că a avut experiențe extrasenzoriale.

Odinioară, când prietenii de la cârciumă întreceau măsura față de prostul satului, îmboldindu-l la exhibiții intolerabile, interveneau primarul, farmacistul, un prieten de familie, care îl luau pe nefericit pe sus și-l duceau acasă. În schimb, nimeni nu-l duce acasă și nu-l ocrotește pe Ignorantul Satului global televizat, a cărui funcție devine asemănătoare cu cea a gladiatorului, condamnat la moarte pentru plăcerea mulțimii. Societatea, care îl apără pe sinucigaș de tragica sa hotărâre, sau pe drogat de dorința ce-l va duce la moarte, nu-l apără pe ignorantul de la televizor, ba chiar îl încurajează, așa cum pe vremuri erau aplaudați piticii și femeile cu barbă ca să se dea în spectacol la bâlci.

Este vorba, firește, despre o crimă, dar nu ocrotirea ignorantului mă preocupă (deși ar trebui să se îngrijească de el autoritățile competente, fiind vorba despre păcălirea unui incapabil), ci faptul că, aplaudat pentru apariția lui pe ecran, ignorantul devine model universal. Dacă a apărut el, oricine o va putea face. Exhibiția ignorantului convinge publicul că nimic nu trebuie să rămână privat, nici măcar cea mai imundă dintre pățanii și că exhibarea diformității înseși este un avantaj. Imediat ce ignorantul apare pe sticlă, dinamica audienței face din el un ignorant faimos (…). Un fenomen asemănător are loc și pe Internet (…)”.